băi, uneori cu așa o sete îți fute viața câte-un șut în cur încât îți deschide ochii, doamne, ce bine e, demult n-am mai pățit să mă bag la somn devreme, spre dimineață chiar, cu gândul că abia aștept să mă trezesc peste foarte puține ore să lucrez, îmi era dor de starea asta, să mă culc deranjată de faptul că tre’ să-ntrerup oleacă treaba ca să dorm, știți ce zic?
încă o chestie, la care am meditat pe veceu, fiindcă la veceu toți suntem deștepți, băi, lumea asta nu îți datorează nimic, nimeni nu-i dator să-ți răspundă la bună-ziua, nimeni nu îți datorează prietenie necondiționată, când te naști, planeta nu se angajează să facă tot posibilul ca tu să fii fericit și să supraviețuiești, aia e 100% responsabilitatea și datoria ta față de tine, știu că-i nașpa, că nu-i drept să oferi mult și să primești căcat, să iubești și să nu fie reciproc, să ajuți și să fii lăsat baltă când ai nevoie de ajutor, să îți pese și să primești indiferență, dar îți asumi, accepți că nu poți controla ceea ce nu depinde de tine, și că, numai și numai ceea ce oferi TU lumii ăsteia, doar asta e ceea ce îți aparține cu adevărat, în rest, ești doar un trecător, un curios care a venit aici doar să afle, să trăiască și să învețe și nu e obligația nimănui să te suporte, să te înțeleagă sau să te iubească.
toți suntem în căutare de frumos. pe bune, nimeni nu caută urât. știu că frumos și urât sunt relative, dar mă refer la ele din privința stării pe care ți-o induce orice chestie, lucru, întâmplare, gest, persoană sau informație cu care intri în contact.
ce faci când nu găsești frumos? faci urât sau faci frumos? îți cam vine să faci urât. când ești dezamăgit, te întuneci, nu mai reușești să faci lumină în jur.
când găsești frumos, te bucuri și-ți vine și ție să faci frumos. când primești bunătate, îți vine să oferi și tu altora ceva bun.
când primești un șut în bot, îți vine să-i înjuri pe toți.
vezi, e cu reacție în lanț: dacă te străduiești să faci frumos, îi ajuți pe alții să poată găsi frumos și să le vină să dea mai departe și mai mult frumos.
e plină lumea de urât, haideți să nu-l inmulțim și mai mult. eu fac tare urât de multe ori. dar nimeni nu face urât din senin. faci urât numai când te doare.
ăsta e războiul meu cu lumea: mă doare în fiecare zi și zilnic mă lupt să nu fac urât. nu prea îmi iese. dar să știți că tare mult mă străduiesc și mă chinui să fac ceva frumos din tot urâtul pe care îl primesc.
voi ce faceți?
voi mai țineți minte cum ne-am născut noi toți singurei, unu’ câte unu’? vă mai amintiți că am supraviețuit și înainte să ne întâlnim prietenii și partenerii? am trăit chiar mulți ani și am știut să ne bucurăm în viața noastră înainte să învățăm ce e urâtul și să ne fie indusă frica de singurătate. nu vă mai temeți să fiți singuri, fraților. nu mai muriți atâta dacă nu sforăie cineva drag în patul vostru. nu vă mai zvârcoliți în chinuri dacă nu vă trimite cineva un mesaj de noapte-bună. trăiți, băi, trăiți cât încă sunteți în viață. și, dacă nu aveți pe nimeni care să v-o spună, vă mai zic eu din când în când: noapte bună!
neața, ia, eu fac ce fac demult, după bunul obicei pe care deja mi-l cunoașteți, îmi scot carnețelul și încep să desenez, uite chiar acolo, pe jos, în iarbă, lângă salcia aia plină de furnici, și, cam de când am început eu să scriu aici iar mâzgâleala mea să capete un rost pe lume, deja presimt că se apropie de mine un băiețaș din ăla sociabil și glumeț, și nici nu apuc să strâng bine din măsele că ăla deja se materializează și începe, bunăăă, ce fain desenezi, faci artă? nu-i răspund, fiindcă sunt nașpa, după cum bine știți, așa că mi se așează alături și mi se apleacă peste carnețel, numai bine cât să-i pot număra părul din nas și să-i dau un cap în gură dacă am chef, dar nu am chef, la fel cum nu am chef nici de compania lui, așa că tac și rău fac, băi, oare de ce bobocii mei or fi având unii oameni impresia că dacă-i ignori înseamnă că-i inviți în viața ta, dispari, mă, să nu-mi alunece creionul în pupila ta, doam’ferește, dar nu grăiesc, doar gândesc un pic mai apăsat decât liniile pe care le măzgălesc, wow, ce linii drepte trasezi, zice, ai mână foarte bună, faci artă? iar întrebarea cu făcutul de artă, a doua oară, tac și mai tare, fără să mă uit la el, chestie din care el înțelege că sigur sunt surdo-mută, se luminează și începe să dea din mânuțe în toate felurile, probabil întrebându-mă pentru a treia oară dacă „fac artă”, de data asta în limbajul semnelor, la care eu, nasoală cum mă știți, îmi pun creionul și carnețelul deoparte, pe un crac, să am mâinile libere, și-i arăt lent două semne cu degetele mijlocii, băi, și el așa se mai amuză, vai, de parcă i-aș fi dat două bomboane, bate din pălmuțe ca un preșcolar fericit, îmi ia carnețelul și creionul și, chicotind, îmi scrie acolo numele și numărul lui de telefon, doamne, îi zic, ești magic, cine te-o făcut? strâng tot, mă ridic și plec.
să-l sun?
