Dintotdeauna cei bogati au avut putere de decizie asupra maselor. In carte suntem pe la 1700, in UK. In zilele noastre se intampla acelasi lucru, identic, dar oamenii sunt prea indobitociti, prea saraci, prea blazati, lipsiti de solidaritate incat sa mai lupte organizat impotriva mafiotilor. Asta traim azi:

Niste imbuibati carora nu le mai ajunge dracu’ odata au hotarat sa fie criza si tinerii sa nu mai gaseasca locuri de munca. Au reusit sa cuminteasca prin asta orice tentativa de gand revolutionar din partea a doua generatii intregi: parintii care se chinuie sa-i sustina pe astia tineri, care se simt niste loseri. Bogatanii au obtinut mai mult decat sperasera: conflictul dintre parinti si fii lor someri. Au reusit sa intoarca familiile impotriva propriilor copii, transformandu-i pe toti in niste oameni lipsiti de putere si intelegere.

E mult mai pervers decat in trecut. Nu avem nici o sansa sa fim intelesi sau sustinuti de catre parintii nostri incat sa putem lupta cot la cot cu ei pentru drepturile ambelor categorii de varsta, atat timp cat ei sunt disperati ca-si vor pierde pensiile iar noi exasperati ca nu reusim sa ne gasim un loc de munca decent.

Sclavie la un nivel mult mai inalt. Unde e Libertatea? Nu e. Suntem sclavii tuturor, inclusiv ai propriei noastre generatii si ai parintilor nostri, ai politicienilor, ai proprietarilor de malluri care hotarasc ce sa mancam, cum sa ne imbracam si unde sa lucram. Am ajuns sa ne BUCURAM cand suntem chemati la un interviu pentru un post de agent comercial desi am terminat o facultate care ar trebui sa ne asigure aptitudinile si calificarea pentru un job mult mai bine platit.

Suntem mereu datori si neputinciosi. Ma rog sa se trezeasca masele. Ma rog sa facem o revolutie. Nu ne mai saturam naibii oare sa tot repetam istoria de atatea si atatea ori de mii de ani incoace? NU SUNTEM LIBERI! NU S-A SCHIMBAT NIMIC!

Ne-au anihilat pe toti, ne-au ocupat mintile cu DEPRESIA si nu are nimeni timp sa realizeze ca e vina LOR si ca trebuie sa protestam. Jucam toti dupa cum ni se canta. Vreau REVOLUTIE. Voi de ce nu vreti?!

Bunastarea e dreptul divin al bogatilor, legile trebuie sa fie facute pentru ei, deoarece ei sunt sponsorii celor care fac legile. Daca te avantajeaza din intamplare si pe tine, saracule, tot ei au de castigat – si anume faptul ca tu stai cuminte in banca ta. Daca ei ti le incalca, drepturile tale inceteaza sa mai existe iar tu devii doar un inconvenient care trebuie rezolvat, eliminat. Totul pentru bunastarea lor. Tu nu existi decat atunci cand ii deranjezi cu ceva sau cand iti ceri drepturile. Tu esti criminalul, hotul care incearca sa le tulbure lor imbogatirea.

Ceea ce noi avem si ei nu este numarul de voturi. Dar vor reusi  sa ne fure si asta, de fapt au reusit deja, prin simplul fapt ca au sponsorizat numai hoti in campaniile electorale si NU AI PE CINE ALEGE. Asa ca ITI faci cea mai mare nedreptate, TU SINGUR TI-O FACI: renunti de buna voie la votul tau, desi esti la curent cu faptul ca au murit destule generatii inaintea ta incat sa-l obtii. Si tu si maica-ta.

Le dai exact ce vor. Asa ca nu te mai plange daca ti-ai semnat trecerea in sclavie cu mana ta si nu te mai caca pe tine ca vrei Constitutie daca stii foarte bine ca te-ai pisat pe dreptul tau de vot! Enjoy slavery daca esti cretin!

Oamenii or sa ajunga sa se linseze intre ei pentru ca-si fura drepturile reciproc: cand eu nu votez e ca si cum i-as face cadou votul meu aluia care castiga alegerile. Cu asta imi pierd dreptul la protest, n-am votat, n-am de ce sa ma razvratesc mai tarziu, daca oricum nu mi-a pasat cine castiga. Boi dobitoci ce sunteti!

Au dreptate bogatanii sa-si bata joc de voi si sa va faca sclavi, SUNTETI PROSTI! O MERITATI! Asa ca inghititi molcom tot ce vi se intampla, dobitocilor!

Era mai bine sa te avorteze ma-ta, ingratule, cretinule! TU, ala care l-a votat pe Basescu pen’ ca ti s-a parut ca-i baiat simpatic, la fel si TU, ala care s-a cacat pe el in ziua scrutinului si a lasat o armata de dobitoci sa voteze in locul lui! O meriti la fel de mult! Nu te mai plange, meriti sa o sugi si sa te uiti la ma-ta cum ramane fara pensie de invaliditate!

Da’ stii ce? EU NU ACCEPT SA O SUG COT LA COT CU TINE DIN CAUZA IGNORANTEI VOASTRE! Cetateanule! Sugi cucu! Beau pentru extinctia ta si-a natiei tale de cretini cronici!

Bogatii sunt bogati pentru ca sunteti voi prosti si le-ati permis sa faca ce-au vrut. Va convine? Pai, ati facut-o cu mana voastra, renuntand la a mai vrea ceva.

Degeaba au iesit strabunicii vostri cu furca si sapa sa linseze boierul hulpav, daca voua va curge saliva din gura de retardati ce sunteti!

Sa dea Domnu’ sa dispareti.

Amin.

Andrada

°°°

Scrie un text de tip argumentativ de 15 – 30 de rânduri despre cunoaşterea de sine, pornind de la ideile sugerate de afirmaţia lui Nichita Stănescu: “A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă.”

Nichita. Mare om, mare caracter, mare metaforă, adevăr grăiesc, din profundă iubire pentru poeziile şi panseurile maestrului, repet, mare metaforă, atât de mare încât eul meu în vârstă de 18 ani închipuiţi n-o poate cuprinde în mulţimea neuronilor din dotare.

De tip argumentativ? Adică d’alea cu “fiindcă (…), înţelegem că (…)”, “avand în vedere faptul că (…), rezultă că (…)”, “se poate considera că (…) deoarece (…)”, “ideea este sugerată/sprijinită/subliniată şi de (…)”?

Mno, hai!

Poietu’ a zis-o bine, dăoarece ideea dă cunoaştere dă sine bubuie ca un refren dă urs şi capră dă Anul Nou între ideile sugerate de afirmaţia dumisale. Subiectul gramatical în această propoziţie este verbul “a avea” la infinitiv, deducem d’aci că o vrut să fie formal şi impersonal, omniscient şi omnipotent, dar fincă nu ni se cere să zicem dacă o şi reuşit, nu zicem. Zicem doar că sinele se poate cunoaşte prin mai multe metode, una dintre ele fiind uitatul în oglindă, dar nu oricum, ci din punctul de vedere al unui posesor de oglindă – “a avea o oglindă”. Faptul că uitătorul în oglindă e şi posesorul acesteia ne sugerează implicarea lui directă în actul şi procesul cunoaşterii de sine. Faptul de a avea un ideal ţine tot dă cunoaşterea dă sine, dăoarece idealul e ceva personal. Idealul poate fi şi colectiv, dar nu e cazul în panseul dă mai sus, daoarece un personaj colectiv nu prea să poate uita în oglindă, că nu-ncape. Deci tot dăspre sine ie vorba. Băi nene…

Mbun, să videm dacă pot argumenta o izbucnire de activitate cerebrală care nu-mi aparţine, deci cum s-ar zice, tre’ să-l latru pă nefătatul meu gând, pă care l-a fătat altcineva, neştiind nici în ce context, nici din ce motiv fu el fătat, respectivul gând.

Auzi, da’ io nu fac o argumentare şi nici nu scriu numai 15-30 de rânduri. Fac o dezbatere. Na, hai, un monolog, că dezbat doar io cu mine. Am chef să comentez. Fincă n-am moştenit veleităţi dă filosof, încerc literaL.

Mă, numa’ să nu fie una d’alea cu jmecherie, să n-o fi zis fix pă dos, cum îi zice, ironie, afirmaţie d’aia care infirmă în loc să confirme, cum ar fi “e ăla frumos cum îs io popă”. Stai s-o echivalez, în loc de “când cineva se uită în oglindă înseamnă că are un ideal”, nu cumva să fi fost “dacă beleşti ochii toată ziua-n oglindă, eşti un pulete fără nici un ideal”? Nu cred. Mai încerc.

Stai să videm. Oglindă: “obiect cu o suprafaţa netedă şi lucioasă de diferite forme, făcut din metal sau din sticlă, acoperit pe o faţă cu un strat metalic şi având proprietatea de a reflecta razele de lumină şi de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea obiectelor”. Ceea ce DEX nu ne spune e faptul că respectiva imagine REFLECTATĂ nu e nici pe departe reală sau fidelă imaginii pe care o purtăm io şi persoana mea prin lume: în primul rând imaginea aia e INVERSATĂ, adică, iote chestie, mâna dreaptă a lu’ ADINA e mâna stângă a lu’ ANIDA. Adică, mai precis, oglinda e un instrument care – deşi aparent îmi arată cum sunt – de fapt mă arată fix cum n-o să pot fi niciodată, ş’anume cu dioptriile inversate la ochelari, cu inima pă dreapta şi ficatele pă stânga. Noh, faptu’ că oglinda mă oglindeşte pă dos, nu îmi zice mie nimicuţa despre v’un ideal, ci doar despre optică, fizică, reflexie, lumină, mediu transparent, tralala. Nica despre cuvântul ideal, că-n oglindă, chiar dacă-s pă dos, nu văd o versiune mai bună a mea. Ce văd e diferit, dar nu-i ideal.

Stai-stai, că poate m-am prins.

Dacă am oglindă şi văd cât mi-s de imperfectă, o să-mi vină-n cap că vreau să fiu perfectă. Păi unde-i idealul, că io deduc doar o ambiţie napoleonică de a mă transforma în muscă încercând să mă dau de trei ori peste cap, cum făcu Greuceanu’n povestea lui. Deci a avea o oglindă înseamnă a avea o DEPRESIE şi eventual o tentativă de suicid, în cel mai rău caz  iar în cel mai bun caz, o operaţie de chirurgie plastică. Nimic spiritual, că-n oglindă-mi văd doar mecla, nu şi sufletul, chiar dacă unora le place stereotipu’ ăl’ dă mă seacă pă mine la maţe, cu “ochii – oglinda sufletului”.

Păi, şi unde-i idealul aici, că-n celebrul panseu, la modul literaL, nu-i vorba dăcât despre (mine şi imaginea mea “oglindită” în) obiectul numit oglindă; idealul nu-i ceva ce io îmi propun? Bun şi când îmi propun ceva, mai precis care-i organul meu anatomic (vizibil în oglindă) responsabil cu fătatul dă idealuri? Mecla, înfăţoşarea? Nu ţine.

Hai să videm ce-i ăla ideal: mai mult decât definiţia mă interesează antonimele lui, care cic-ar fi: “material”, “real”, “imperfect”.

Păi da. Deci, io cea reală sunt imperfectă şi materială. Oi cea din oglindă (am scris în mod intenţionat “oi” şi nu “io”), nefiind nici reală, nici materială, rezultă că-i perfectă? Păi nici asta nu prea-mi dă la socoteală. Ambele s’tem la fel de imperfecte, deşi UNA-i reală şi ANU-i ireală.

Bre şi unde-i idealul? Adică a avea o oglindă mă face pe mine să-mi dau seama că n-am nici un ideal şi deci mă face să mi-l doresc, pă el, pă ideal? Auleu, asta era…

Am o oglindă în care mă uit toată ziua, până m-oi prinde, dracului, că nu totul se rezumă la ceea ce văd sau la ceea ce e şi dacă am suficiente conexiuni neuronale, cică o să le încordez şi-o să îmi pun io ceva mie în cap, ceva care să nu fie legat doar dă mine şi dă imaginea mea oglindită, ceva din afara mea, ceva care nu-mi aparţine dar la care să tind. Mă, asta o fi? Sau ce o vrut ăla să spună?

Stai-stai, să-i fi trecut cumva prin cap mitu’ lu’ Narcis ăla care să oglindea dă nu mai putea până în apă cu faţa-n jos cădea? Idealul dă frumuseţe pentru el însuşi – io perfectul şi idealul dă mine, care sunt şi care mă aflu?

Mereu m-au enervat “ce a vrut poetul să spună cu….” astea. Bun, cerinţa nu e să explic ce-o vrut să spună poetu’, cerinţa merge mult mai departe, îmi impune să văd o anume idee în ceea ce spune el, idee pă care tre’ s-o argumentez. Aoleo. Păi de un’ să ştiu eu nene ce-o vrut el să spună, că poate n-o vrut de fapt să spună nimic, poate doar i-o plăcut cum sună combinaţia de litere, dracu’ ştie. Poate era “băut”, poate-şi căuta inspiraţia în oglinjoară, de un’ să ştiu eu în ce condiţii i-o izbutit mintea respectivul panseu, nuş’ dacă-i erea foame sau sete, sau dacă măcar se holba într-o oglindă în timp ce i-o venit minunea pă limbă. Da’ când o zis-o? Cu ce ocazie? Cui?

Fată, să-ţi fie ruşnică la obraz, tu nu l-ai citit pe Stănescu, or să-mi scrie profii pe foaie. Păi cum nu, ba l-am citit, da’ nu m-a pus nimeni să-i argumentez ideile; întreabă-mă ce cred despre, întreabă-mă ce senzaţii sau ce gânduri îmi provoacă textu’ ăla, nu mă pune să-ţi demonstrez c-o zis el bine. Sau, na: pune-mă să-mi argumentez ideile MELE, nu ale lu’ altu’. Pune-mă să vorbesc despre cunoaşterea dă MINE nu dă sine şi nu dân text, ci dân puţul gândirii mele.

http://www.wix.com/adinahutanu84/architecture

Vreau să dau în judecată conducătorii ţării mele (în timpul căror mandate am existat fizic pe acest pământ), pentru înaltă trădare de stat şi subminarea economiei naţionale.

România nu este un stat de drept.

România a devenit ţara în care singurul lucru care progresează este regresul în orice domeniu.

România este resemnarea bolnavă a tuturor oamenilor care o populează, resemnare mioritică în faţa distrugerii sistematice a oricărei surse şi resurse de producţie.

Sfânta treime a românilor este PRIVATIZARE – FALIMENT – ŞOMAJ.

Oricât de înverşunat s-au certat liderii noştri politici între anii 1989-2011, toţi au urmat fără abateri, în unanimitate, UNICUL plan de guvernare: DISTRUGEREA TOTALĂ ŞI IREVERSIBILĂ a industriei, agriculturii, formării profesionale a tinerilor (învăţământ), asistenţei şi serviciilor sociale, sanitare, legale şi PROSPERITATEA unor indivizi care s-au autofinanţat din bani publici, câştigând licitaţii publice cu firmele lor şi ale prietenilor.

România a făcut sistematic împrumuturi de la bănci mondiale, pe care le-a folosit drept finanţări private, în loc să reconstruiască ţara cu ele.

Din aceste motive şi din profund simţ civic şi patriotic, sunt convinsă că am fost toţi spectatori la înaltă trădare de stat şi la subminarea economiei naţionale. Aceşti oameni au încălcat constituţia şi ar trebui judecaţi: toate guvernele din 1989 încoace, preşedinţii, miniştrii şi tot neamul lor de jnapani mafioţi.

Nu cred că ne naştem lipsiţi de frici, cred că senzaţia de teamă ca un păianjen imaginar pe ceafă şi starea de alertă cu respiraţie tăiată şi palme umede şi reci sunt daruri divine, primite la naştere din partea ursitoarei numită ADN.
Crescând, am căpătat frici noi, care le-au substituit pe cele infantile:
– frica de tsunami, provenită dintr-un coşmar avut pe la 10-11 ani, în care am visat un perete imens de apă care se apropia din spatele blocurilor, urmând să ne înghită, pe mine şi pe maică-mea, care eram la scara noastră, pe trepte. Nu văzusem nici auzisem sau citisem vreodată cuvintele “val uriaş”. Pe atunci ştirile erau paşnice, fără babe drogate cu julfă, găini violate sau calamităţi naturale şi antropice. Răul lumii era mai puţin evident. La filme oricum nu aveam voie să mă uit şi chiar dacă aş fi avut voie, nu se puteau viziona la tv decât Dallas, Sclava Isaura, Nord şi Sud, Tânăr şi Neliniştit, Om bogat om sărac, Beverly Hills şi alte prostioare din aceeaşi gamă.
– frica de întuneric mi-a trecut abia prin liceu, când m-am împrietenit cu bezna, care mi-a devenit adăpost şi m-a ferit de ochii cunoscuţilor când îndrăzneam să-mi aprind vreo ţigară.

“A murit DE INIMĂ”; propoziţia omniprezentă în vocabularul adulţilor pe lângă care am crescut, în satul străbunicii, în multe zile când mă ascundeam în nuc să pot pândi căruţa funebră, care – invariabil! – se oprea cu mortul pe drum, chiar sub gardul nostru, pentru ultima “vamă” înainte de intrarea în cimitir. Uram pe atunci monstrul numit INIMĂ, care omora oamenii satului precum dihorul găinile din coteţ, lăsându-i galbeni, traşi la faţă, cu picioarele legate cu o sfoară, într-o cutie de lemn ornată cu voal alb, dantelă, garoafe şi crengi de brad. INIMĂ. Urât cuvânt!

Mă îngrozeam de fiecare dată când bunica era palidă şi mormăia “uf, ce-mi bate inima!”, după ce urca trei etaje de scări, la bloc. Mersul la piaţă era responsabil pentru inima care-mi bătea bunica, fapt pentru care am considerat că “a face piaţa” e o activitate odioasă şi extrem de periculoasă. M-am convins că orice aş face în viaţă, tre’ să am grijă să n-o supăr pe doamna inimă, care e mereu atentă şi stă pregătită în orice moment să mă omoare.

Aşa că, m-am apucat de fumat în liceu, uitând semnificatul iniţial pe care îl atribuisem cuvântului “inimă”, cuvânt care, după 7-8 ani de biologie, a căpătat un înţeles inofensiv, acela de organ anatomic, şef de circulaţie.

°°°°°
De când îmi pot aduce aminte să fi fost în stare să ţin minte ceva anume, mi-a plăcut BEREA.
Berea era înaltă şi rece, acolo, în paharul ei “asudat”, din care bea tata şi mustaţa i se transforma în spumă; din care bea mama şi-i venea să râdă; din care beau musafirii şi începeau să spună glume nesimţite, pe care aveam voie să le ascult, deoarece oricum nu ştiam la ce se referă.
Berea însemna DUMINICĂ, era sinonim cu VARĂ, MUSAFIRI, FILM PE CASETĂ VIDEO, OCAZIE SPECIALĂ.
Berea era imaginea bunicului în cămaşă albă, subţire, cu mânecile ridicate şi pălărie de paie pe cap, imaginea bunicului mergând la Ciurchi să cumpere bere, imaginea lui întorcându-se de la Ciurchi, purtând în sacoşa de pânză clinchetul inconfundabil de sticle PLINE.
Berea era tata povestind amuzat metodele de copiat recent descoperite la “păzit”, la examen.
Berea era sora micilor în veşnicul popas la Vânătorul, după plimbarea de duminică prin Copou şi în Grădina Botanică.
Berea era coada nesfârşită de la complexul alimentar Flora din Tătăraşi, unde vecinii îl urau dezlănţuit pe Ceauşescu (după ce murise, evident), pe Iliescu, pe “ţapu’ de Constantinescu”, pe “Regele”, pe Brucan şi pe Raţiu şi se certau agitând nervoşi mâinile în care ţineau sacoşele cu sticle goale, în aşteptarea berii mult-visate.
Berea era ceva bun şi rece pentru OAMENI MARI.
Berea, pentru mine, era spuma pufoasă şi amăruie cu miros de clanţă ruginită, pe care aveam deosebita plăcere să o primesc într-o ceşcuţă de cafea când aveam musafiri. Spuma berii era ONOAREA.
Berea e alcool.
Alcoolul e un drog.
Brusc, copilăria mea pare otrăvită cu această substanţă care dă dependenţă, impotenţă şi demenţă, transformând oamenii în dihănii isterice cu două picioare.
Crescând, mi-au trecut fricile şi odată cu ele mi-au trecut miturile şi micile bucurii din copilărie, s-au transformat în lucruri concrete şi banale, lipsite de Magie şi Frumos.
Am înghiţit morala şi “traiul cel drept”, care mi-au fost servite prin exemple nefericite şi cazuri excepţionale: “aşa NU!”.
Trebuie să ne temem. De Dumnezeu, de oameni, de bere, fiecare dintre cele trei cuvinte fiind la fel de periculos şi perfid ca celelalte – în accepţiunea poporală – şi abia aşteaptă să ne dezbrăcăm de raţiune şi pragmatism, încât să ne omoare.
Reversul medaliei.
Berea e alcool.
Alcoolul mi-a omorât bunicul.
Berea mi-a omorât bunicul.
Nu inima.
BEREA.